Vizitatori

marți

Teenagers on Facebook

   Îmi permit să te întreb: ce semnifică cuvântul carte pentru tine? Nu voi afla răspunsul, pentru că știi atât de multe despre cărți, încât e greu să-ți exprimi punctul de vedere. Lasă-mă să ghicesc... Sunt acele obiecte care se află pe rafturile grandioasei biblioteci, cu scopul de a înfrumuseța camera? Cele pline de praf peste care dai din întâmplare? Ei bine, da! Care este filosoful/autorul tău preferat? Pauză. În schimb, facebook-ul tău susține că îi cunoști pe cei mai mulți dintre ei. Trebuie să te felicit pentru citatele pe care le postezi frecvent pe facebook. Însă, ți s-a spus vreodată că atunci când scrii un citat care nu îți aparține ar trebui să folosești ghilimele și dacă nu ți se pare prea mult, să menționezi al cui este citatul respectiv? Cei care vedem postările, vrând, nevrând, suntem foarte încântați de faptul că te-ai sinchisit să cauți pe google citate pe diferite teme, preferabile cele ale iubirii, fericirii și înțelepciunii, că doar așa se poate crea o imagine mai bună pe facebook, nu? Nici să nu mai vorbim despre modul în care folosești iubita limbă. Spre deosebire de limba engleză, draga noastră limbă cuprinde și așa-zisele diacritice (ăĂ, îÎ, șȘ, țȚ). Poate acum înțelegi despre ceea ce este vorba. Astfel, ar fi frumos, din respect pentru autorul sau filosoful ales, să le folosești.
   Ființă lipsită de imaginație, ce știi să faci, în afară de a ne umple nouă creierul cu falsa ta erudiție? Nimic. Viața ta se rezumă la a te comporta precum doresc cei din jur. Este greu să fii sincer atunci când toți îți adresează zâmbete false (te-ai obișnuit să fii actor, ba chiar începe să-ți placă) și e normal să te comporți și tu, la fel. Mai mult decât atât, ai impresia că ești de-a dreptul o vedetă a facebook-ului și asta te încântă până peste cap. Iar dacă ești vedetă, e imposibil să nu aflăm despre tot ceea ce faci! Astfel, ne amuzăm zilnic de check-in-urile tale penibile: at home, la masă, în troleu, ora de matematică, cu câinele la colțul blocului, la spital, sală, shopping etc. Pe facebook ai mai multe activități decât cele pe care le faci la propriu, într-o zi obișnuită. Care este scopul tău? Vizitarea a cât mai multor locuri pentru a-ți crește popularitatea pe facebook? Ingenioasă idee. Dragul/a de tine! Și toate acestea nu sunt de ajuns. Primești cereri des, probabil în fiecare zi. Dar te întreb: câte dintre acestea le refuzi? Puține, sau niciuna. Cum este posibil să nu ai mii de prieteni??? Este o rușine, vor râde ceilalți de tine. Tu ai citit vreodată cu atenție ce scrie pe facebook? PRIETENI. Un cuvânt la fel de cunoscut ție, precum cartea. Scuză-mă, uitasem că like-urile și comentariile sunt mai importante. Nu contează cine ți le adresează, atât timp cât dau bine la fotografii. Că tot veni vorba de fotografii, țin neapărat să te informez că nu suntem orbi! Observăm detaliile fotografiei, o analizăm dacă ne propunem asta și eventual presupunem unde este făcută. Acestea fiind spune, nu văd rostul descrierilor impertinente precum: la cererea prietenilor, scuzați fața, dezordinea etc. De ce postezi fotografia dacă nu îți place? Nu te poți abține, concurența este mare. Aaa, dorești ca ceilalți să spună contrariul: frumoaso, magico, fermecato, forțosule, bunocule etc. Pe de altă parte, sunt și persoane care se consideră inteligente prin simplul fapt că încearcă să-i prostească pe alții, încât dimineața, prima activitate: poze în pat, cu descriere: neața prieteni. Mai exact, este vorba despre binecunoscutele pițipoance care după ce își pun gletul cu trafaletul pe față, încep shooting-ul. Surprizăăă, ne-am dat seama că nu sunteți naturale și plus de asta, ce să credem: că dormiți machiate? Tot ce este posibil. Presupun că urmează alte poze cu tot ceea ce aveți mai bun și nou de arătat, nu contează că în spatele vostru sunt chiloți aruncați la întâmplare, mâncare putrezită și alte minunății. Dacă sunteți puțin dezbrăcate și mai faceți și botic, poate că cei care privesc fotografia nu se vor uita la fundal. Și dacă s-ar uita, ce importanță ar avea? Atât timp cât acumulați numărul de aprecieri propuse, sunteți marfă (sau cum doriți)!!! Încă o dovadă a importanței părerilor așa-zișilor prieteni de pe facebook. 
   Să trecem la cel mai palpitant capitol din viața oricărei persoane: relațiile cu ceilalți. Privesc cu compasiune adolescenți de 13-16 ani care, mai că nu își dau lame online. Unii chiar o fac! Dar ghiciți, de ce? Marea lor iubire i-a dezamăgit, viața nemaiavând sens fără prezența fluturașilor din zilele precedente. Cu cine vor mai exersa ei sărutul? Ah, nu mai sunt in a relationship. Păcat! Asta este doar una dintre umilințe. Dar abia apoi vine durerea. Știți ce urmează, nu? Așa-zișii prieteni nu se mai opresc: fantastic, nu se poate!!!, dar ce s-a întâmplat?, incredibil etc. Reacția noastră, a celorlalți: Serios? Chiar faceți asta, dragilor? Sunteți mai fericiți dacă află poporul că voi sunteți single? Ieei, ne bucurăm pentru voi... Totuși, nu ar fi mai frumos ca în acest timp în care sunteți certați să vă întâlniți, spre exemplu, în parc sau la o cafea, discutând ca doi oameni maturi? Că doar așa vă considerați. Probabil că astfel s-ar rezolva conflictele, gândurile nefiindu-vă influențate de către altcineva. Dar nu, preferați să vă plângă alții de milă, începeți și voi alături de ei operațiunea lame în acțiune și a doua zi apare ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fiind urmată peste câteva zile de o relație cu colega/ul de clasă, sau alte persoane. Îți dai seama că ai folosit lama degeaba, însă cu toate acestea la fiecare despărțire vei proceda la fel. Astfel, rațiunea își spune cuvântul (sunt ironică, în cazul în care credeai că îți apreciez tactica ketchupului pe pereți)!
   Ceea ce am dorit să relev prin aceasta critică este prostia cu care ne confruntăm zilnic și pe care o ignorăm. Nu sunt de acord să apreciez ceea ce mă deranjează și să ascund o realitate tristă. Consider că a fi direct cu cei din jur, însemnă a fi sincer cu tine însuți! De fapt, am dorit să îmi exprim gândurile neplăcute, adresate unei  anumite categorii de indivizi, nefăcând referiri la o persoană anume. În acest sens, să nu vă așteptați ca cei care dorim să socializăm cu prietenii pe facebook, să facem prostia de a-l desființa doar pentru faptul că ați devenit insuportabili, no way! Schimbați-vă atitudinea și lumea din jurul vostru va fi așa cum vă doriți. Puțină inteligență ar trebui să fie binevenită în mintea oricui. Drept urmare, aș dori, dacă se poate, ca interpretările a ceea ce ați citit mai sus să fie pertinente, indiferent dacă pro, sau contra. 
   O seară plăcută tuturor!

luni

Viitorul

Observ copii mult prea distanţi,
Cum stau ascunşi după copaci
Şi nu-ndrăznesc să se arate
Când vine vorba de o carte...

Să fim noi, ceilalţi, vinovaţi,
Cât timp, ei nu sunt educaţi?
Durerea este şi mai cruntă
Când le citim privirea mută.

Păcat că astăzi ne-njuraţi
Şi mâine o să vă-nchinaţi
Pentru ai voştri scumpi copii,
Pierduţi în ritmul societăţii.

Ideal pierdut, minte orbită,
De răutatea lor ai fost zdrobită.
Să fii de nerecunoscut?
Cât mi-aş dori să te ajut...

miercuri

Amprentă eternă

   Într-o zi de marţi a pornit hotărâtă pe un drum necunoscut. Incertitudinea, curiozitatea şi zecile de întrebări fără răspunsuri o încurajau să înainteze în lumea memorabilă a culturii, a istoriei, respectiv a religiei. 
   Recunoştea faptul că în acele momente era agitată, neştiind ce se întâmpla cu ea. Însă, privind pe geam de-a lungul drumului, şi-a dat seama că este doar un spectator copleşit de minunăţiile naturii. Da! Spunea că toţi suntem nişte spectatori pasivi, cărora nu le pasă de actorul în sine (creator), ci doar de punerea în scenă (rezultat). În acest fel a început povestea, cu puţină morală care îi punea pe gânduri pe ascultători, cititori. De această dată dorea să vorbească cu dăruire despre inconfundabilul ţinut al Moldovei. Părăsind falnicul Ardeal, se grăbea înspre însemnata regiune, Moldova. A închis ochii timp de câteva minute, cu dorinţa de a-şi imagina ceea ce urma să viziteze, închipuindu-şi vestimentaţia oamenilor, picturile migăloase ale mănăstirilor, dar şi peisajul traseului, care forma un adevărat tablou inedit. 
   După câteva ore de călătorie printre munţi şi podişuri a ajuns în Moldova. În urma vizitării primei mănăstiri, Văratec, a fost cu adevărat cucerită. Agitaţia începea să dispară. De asemenea, la mănăstirea Agapia a meditat asupra noastră, a oamenilor. Privind cu atenţie fiecare mişcare a maicilor, fiecare lucru care era bine pus la punct şi fiecare vorbă măreaţă, a ajuns la concluzia că era mult mai nefericită decât ar fi crezut. Mai mult decât atât, se gândea că fericirea şi liniştea ei nu stăteau în bani, nici în prieteni, darămite în bunurile materiale. Ştia că lipseşte o piesă din sufletul ei, pentru a fi complet, însă nu o găsise niciodată, până în acel moment. Târziu, destul de târziu a aflat că adevărata împlinire stătea în unicul prieten. Iar dacă vom accepta fără ezitare prietenia Lui, vom fi cu siguranţă împliniţi. Totodată grijile noastre vor fi reduse, iar frica va fi înlocuită de siguranţă, respectiv iubire. De fapt, doar fiind spectatori implicaţi ne putem da seama de greşelile noastre şi le putem accepta, iar în final îndrepta. Pare imposibil să fim fericiţi dacă ne desprindem de lumea cotidiană. Oare de ce ne este frică de o schimbare radicală, care ne-ar putea aduce doar beneficii? Ei bine, aici stă adevărata putere a firii omului, în credinţă!
   De altfel, continuându-şi traseul cu dorinţa tot mai arzătoare de cunoaştere, a ajuns şi la Bojdeuca lui Ion Creangă. Bineînţeles că a fost încântată de vizitarea unei căsuţe modeste, cu acoperiş de lemn, cu geamuri micuţe, numai cât să pătrundă lumina în cele două camere simple, în care a locuit marele scriitor, Ion Creangă. Pe de-o parte, era învăţătorul cel mai îndrăgit de către copiii din sat, datorită povestirilor sale captivante, iar pe de altă parte, copiii îi vizitau des casa pentru a-i asculta cu atenţie întâmplările amuzante şi totodată pline de învăţătură. Însă, într-o zi copiii au mers veseli, ca de obicei, să îl viziteze pe iubitul lor învăţător, iar în locul lămpii la care scria el, au găsit o lumânare care lumina cu tristeţe căpătâiul marelui povestitor... Aceasta era o mică parte din informaţia pe care a aflat-o personajul nostru, de la bojdeucă. Părăsind lumea lui Creangă, s-a îndreptat înspre Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi înspre mănăstirile Humor, respectiv Voroneţ. Stând pe o bancă în curtea mănăstirilor, era atrasă doar de muzicalitatea ciripitului păsărelelor, de vibraţia liniştii şi de căldura razelor de soare. Astfel, picturile mănăstirilor o impresionau prin intensitatea culorii lor, dar şi prin mesajul pe care îl transmiteau scenele expuse. De asemenea, picturile interioare s-au făcut remarcate datorită detaliilor înfăţişate prin reprezentarea sfinţilor şi a veşmintelor lor. Mai mult, însăşi vechimea mănăstirilor şi istoria fiecăreia erau captivante, unice. Totodată, blândeţea din vocea măicuţelor se simţea puternic, pe parcursul descrierii mănăstirilor, iar darul de a povesti cu atât de multă implicare, cu trăire sufletească, îi făceau pe ascultători să retrăiască timpurile vechi. Fără îndoială, acele locuri erau înconjurate de o linişte supremă care forma amprenta eternă a împrejurimilor. 
   Aşadar, nimic nu poate fi mai frumos decât vizitarea unor locuri pline de har, îngrijite de mâna lui Dumnezeu, care să redea echilibrul sufletului.

„Eu doresc linişte, multă linişte, căci aşa pot să trăiesc în armonie cu tot ce reprezintă universul meu.” (Ecaterina Chifu)

duminică

Puterea iubirii

- De ce ai o privire atât de vagă? Priveşte-mă!
- Este orb... o voce puternică s-a auzit din întuneric.
- Vorbeşte! Vreau să îţi aud vocea. Te rog, spune ceva!
- Este mut.
- Totuşi, mă auzi? Reacţionează!!! 
Fata a întors capul, uitându-se cu ochii mari la umbră, fiind nedumerită. Aştepta un răspuns...
- Nu, nu te aude!
- De ce? Doream doar să îi spun, cât de mult îl iubesc! Îl voi îmbrăţişa! 
- Nu, stai! De ce eşti încăpăţânată? Tu nu vezi că este un simplu om de piatră? Piatră!
- La fel eşti şi tu... Ştiu că îmbrăţişarea mea îi va ajunge în suflet!
- Suflet? Glumeşti? Pietrele nu au suflet... de aceea sunt reci.
- Tu nu ai suflet! Dă-te la o parte!
Fata a îmbrăţişat timp de câteva minute omul de piatră...
- Vezi, ţi-am spus că este doar o piatră. Acum poţi să pleci!
Chipul fetei sclipea. Lacrimile îi erau aprinse, încât nu păreau reale. 
- Plângi? Îmi cer scuze. Numai că am vrut să...
- Nu plâng... Priveşte piatra! 
Băiatul se uita uimit.
- Poftim? Poţi să îmi explici şi mie ce înseamnă aceasta?
- Este o inimă de diamant! 
Stelele şi chipul fetei erau luminate de acest diamant superb.
- Spuneai că nu plângi. Atunci, de ce ai lacrimi pe faţă? A întrebat băiatul.
- Vezi tu, unele lucruri nu ţi le va explica nimeni, niciodată, pentru că nu înţelegi ce este iubirea. Dar un lucru este cert: Diamantul sufletului nu ţi-l poate fura nimeni!
Băiatul era uimit, neştiind ce să mai spună. Fata s-a întors, dorind să plece. Se uita la stele şi spunea în şoaptă: 
- Da! Mi-a dăruit lumina sufletului său, ca eu să fiu fericită pentru totdeauna! 
După câteva secunde inima de diamant s-a stins, iar fata s-a transformat în piatră...

vineri

Doamna toamnă

Toamna frunzele se-agită
Ca o minte zăpăcită,
Care numai nu-ncetează
Şi non-stop îmi fabulează.

Iar poteca-i colorată,
Mda, constat că şi plouată.
Ce să mai vrei de la toamnă?
Se comportă ca o doamnă.

Parfumată, dar cu mofturi
Stă cu nasul în compoturi
Şi nu se poate abţine...
 „Ce să mă mai fac cu tine?"

Numai nu te văd plecată,
Darămite dominată?
Fâlfâi frunzele prin curte,
Faci prea multe şi mărunte.

Draga mea toamnă în toi,
Ne mai aduci multe ploi?
Nu ştiu cât o să rezist,
Dar vreau să pleci, chiar insist!

Privirea ta e hotărâtă,
De a lăsa lumea mută.
A speriat şi soarele...
Ia-l, de unde nu e!

Acum sunt chiar indignată
De faţa ta arogantă
Care nu vrea să zâmbească...
Ştie doar să veştejească.

Critica e pe măsură.
Sper că nu vei mai fi dură.
Să văd cum vei debuta,
Căci voi fi pe urma ta!

Preţiosul meu cititor,
Toamna nu trece uşor,
Deci nu o mai enerva,
Iar acum, Trăieşte Clipa!

„Iubire târzie. Ultima floare în toamna sufletului.”  (Valeriu Butulescu)

sâmbătă

Cântecul sinuciderii

   Striga de plăcere, spărgea ca o nebună și dispărea precum o umbră bizară. Perdeaua-nsângerată ștergea podeaua putredă. Sunetul mortuar al ușii o îngrozea în fiecare clipă. Apare iar cu fața pătată. Glasul înfiorător își face simțită prezența.  Cânta neîncetat... Unghiile ascuțite și le înfigea în carnea vie, iar coatele arse îi strângeau genunchii răniți. Se clătina în față și în spate, râzând neîncetat. Lacrimile de sânge îi curgeau înghețate pe pieptul fierbinte. Și visa, privindu-se în palmă, cu ochii transparenți, până în momentul epuizării...

„Cauza durerii, ca şi a bucuriei, nu are ca singură sursă numai realitatea palpabilă, ci şi cugetarea; aceasta, la rândul ei, ne creează necazuri infinit superioare. Suferinţa fizică, însoţită de suferinţa morală se pot anihila reciproc, în timp ce o durere morală violentă se cere adesea compensată printr-o suferinţă fizică manifestă. Astfel se explică stările depresive care conduc la sinucidere, ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferinţe morale şi de neconceput într-o stare de fericire sau echilibru.” (Arthur Schopenhauer)

joi

Stând pe prispa ochilor

    Ieri am fost martoră la dispariția ultimei fărâme din glasul firav al verii. Astăzi, inima strigă tare, tare de tot, că dorește să-i readuc bătăile ritmate ale razelor de lumină. Va veni și acea vreme, însă la anul. Până atunci, haideți să ne bucurăm de toamnă! 
    După o vară relaxantă și călduroasă, din toate punctele de vedere, trebuie să îmbrățișăm o toamnă mai puțin relaxantă și mai plângăcioasă decât  regina vară. Aparent, va fi o toamnă plăcută, dar nu se știe niciodată cum își poate schimba starea de spirit. Cert este că va fi frumoasă prin culorile ei diverse și prin mărgeluțele mărunte, de ploaie rece. Când pronunţ cuvântul toamnă, primii care îmi vin în minte sunt elevii somnoroși, care deseori se împiedică de covorul ruginiu. Desigur, nu lipsesc nici adulții stresați, care abia dacă se văd printre perdelele ploilor interminabile. Cam atât cu imaginile vizuale. Cât despre cele auditive, șoferii sunt primii în top. Având o răbdare de fier, claxonează fără încetare, acoperind până și sunetul îngrozitor al sirenelor ambulanțelor. Spre deosebire de acest sunet neplăcut, dacă ne vom plimba prin parc, urechile noastre vor fi încântate să audă cântecele melodioase ale păsărelelor, acompaniate de vocea murmurândă a frunzelor.
    Retrăgându-mă într-un colțișor de cameră, profit de ultimele perle ale mirosului de vară, păstrate în dulap. Doresc să deschid ușa ușor, dar în scurt timp observ că se opune, însă după un scârțâit asurzitor, cedează. Primul accesoriu care îmi atrage atenția, este pălăria de plajă. Cu siguranță nu voi mai avea ocazia să o port anul acesta... Păcat! Ah și când privesc în dreapta și în stânga, încep să analizez cele două coloane infinite: tricouri, fustițe, maieuri, ochelari de soare, mărgele și pantaloni scurți. Toate acestea pe lângă multe altele. Veșnica durere de cap își face apariția, așa că închid dulapul cât se poate de repede. Trag cu atenție perdeaua și privesc în jur. Deși este prima zi de toamnă, diferențele sunt deocamdată nesemnificative. Am impresia că vara și-a prins voalul de noi și nu vrea să ne părăsească atât de ușor, pe cât am crede. Soarele apare printre crenguțele alăturate. Îi simt mângâierile palide, care își fac simțită prezența pe obrajii mei rozulii. Ochișorii, puțin adormiți, dau semne că se trezesc încet,  dar sigur. Picioarele antrenate încă de la alergarea de aseară, sunt nerăbdătoare să fie puse în mișcare. Privirea ageră le face pe plac. Se îndreaptă îndată, înspre îndrăgitele role. Nu cred că e cazul să mai stau pe gânduri! Mă echipez atent, după care cobor în grabă scările scorojite. Sunt gata de prima plimbare de toamnă! Totuși, mi-ar face plăcere dacă m-aș afla în compania unei prietene. Rezolv și această problemă (mai repede decât mi-aș fi imaginat). Am ajuns la locul stabilit. În câteva secunde zâmbetul fals se transformă într-un zâmbet plin de poftă de viață. Probabil că te întrebi: De ce? Ei bine, pentru că nu mă aștepta o prietenă, ci trei. Toate erau gata să facă tot posibilul pentru a ne bucura de atmosfera plăcută, care era de partea noastră. Cine spunea că toamna nu poate fi la fel de frumoasă ca și vara? Nimeni. Și foarte bine au făcut cei care s-au abținut, pentru că aș fi îndrăznit să îi contrazic. 
   Așadar, bucurați-vă de acest anotimp frumos și el va fi încântat de participarea voastră! Vă doresc o toamnă plină de culori vesele, precum fețele voastre!!!

„Toamna îţi câştigă sufletul întru totul prin apelul ei mut la compasiune faţă de descompunerea ei.” (Robert Browning)

miercuri

Apusul răsăritului

Apusul răsăritului mă-ndeamnă la tăcere,
Cromatica fiind, adevărata mea plăcere.
Prin degete înguste, nisipul curge fin,
Iar palmele mă roagă acum, să le îmbin.

Apusul răsăritului zâmbește-n continuare
Și discul galben este doar o reluare,
La fel ca spuma-n valurile mării,
Care a fost dată de mult uitării.

Apusul răsăritului aduce aripi pure
De pescăruși pierduți prin valurile dure.
Tabloul de la mal, finuț se conturează...
Splendoarea răsăritului se pare că durează!

„Cea mai importantă știre pe ziua de azi a fost aceea că a răsărit soarele. Dar niciun gazetar nu a consemnat-o.” (Gavriil Stiharul)

sâmbătă

Defecte aparente

    „Bună dimineața” întârziat! A trecut ceva timp, de când nu am mai avut plăcerea de a scrie pe blog, dar o scurtă vacanță e binevenită oricând.
  Cu toții suntem conștienți de faptul că avem defecte. De multe ori, până și cei din jur demonstrează că ne cunosc „foarte bine" defectele, însă am o nelămurire: De ce, mulți pun eticheta în funcție de defectele exterioare, care ar trebui să fie mai puțin importante decât sunt? 
   Există două tipuri de defecte: Cele exterioare (fizice), respectiv, cele interioare (sufletești). De ce numai celor dintâi le dăm importanță? Pentru că nu știm să privim în interior și ne lăsăm înșelați de aparențe. Bineînțeles că defectele fizice sunt subiectul zilei, atunci când vine vorba de defecte. „Fata asta are sânii prea mici, băiatul acela este cam gras, gagica din față are buzele prea mari, tipul respectiv nu se îmbracă cum îmi place mie etc." Oameni buni, dacă tot ne place să ne criticăm unul, pe celălalt, de ce nu analizăm persoana noastră și apoi a celorlalți? E normal să fim diferiți, pentru că așa trebuie să fie. Păcat că unii chiar nu pot înțelege unele aspecte, oricât de mult s-ar chinui. Să presupunem că văd pe stradă un băiat blond, cu ochii verzi, scund, dar mie îmi plac bruneții cu ochii căprui și înalți, asta nu înseamnă că cel blond este urât, doar că, nu este genul meu. Ar trebui să ne gândim de două, sau chiar de trei ori, înainte de a jigni o persoană.  Toți suntem frumoși pe exterior, numai că pe fiecare îl reprezintă alceva: ochii, nasul, buzele, sau sprâncenele, poate chiar genele etc. Diferența o face, frumusețea sufletului. Aceasta este cu adevărat importantă, pentru că defectele pe care le vezi, se pot dovedi a fi calități. Frumusețea fizică dispare odată cu îmbătrânirea, însă sufletul, nu are vârstă, așadar frumusețea acestuia nu se pierde, dacă există. Ba din contră, ea este evidențiată odată cu descoperirea calităților celorlalți. E ca și cum ai vrea să cumperi o ciocolată, numai că, nu știi care va fi mai bună, așa că, îți alegi mai multe, în funcție de ambalaj (el te atrage, în primă fază). După ce elimini ambalajul, îți dai seama că toate au același gust. De fapt, frumusețea și plăcerea sunt oferite de ceea ce se află în interior.
   Adeseori ne formăm impresii greșite despre anumite persoane, înainte de a le cunoaște, așa cum ar trebui, iar într-un final, s-ar putea să regretăm. Haideți să nu ne pripim și să învățăm să privim adevărata față a oamenilor, nu masca, după care se ascund, pentru că de cele mai multe ori, s-a dovedit a fi înșelătoare. Când ești pus în astfel de situații, trebuie să privești cu sufletul și să accepți cu ochii. Fiecărui om trebuie să îi oferi șansa de a se remarca prin calități, nu prin defecte. Dacă vei putea face acest lucru, vei vedea, că defectele aproapelui tău vor trece pe lângă tine neobservate și ale tale, vor fi la fel de nesemnificative, în ochii lui. 
   Dăruiește trei plăceri: iubirea, căldura și zâmbetul, necesare celor din jur, pentru a primi altele zece în schimb.

„Dacă lumea ar fi fost perfectă, atunci nici eu n-aș mai fi existat.”  (Gavriil Stiharul)

luni

Best memories

Era o zi lungă de vară
Când singuri ne plimbam pe-afară
Și ne gândeam la ce va fi:
O tabără pentru copii!

Și uite-ne aici, după atâtea așteptări,
Ajunși într-un loc nou, cu multe provocări.
Acum suntem departe de părinți, de casă,
Dar suntem împreună, așa că nu ne pasă.

Coborâți din autocar, ne ducem toți bagajul
Și ne oprim puțin s-admirăm peisajul.
Gândul de peste noapte, acum nu mai desparte
Visul, de realitate, ci-l duce doar departe.

Am scăpat de tot: aglomerație, gălăgie,
Aici putem vedea cum totul reînvie.
Cântecul pârâiașului încearcă să ne-ndrume,
Iar aerul de munte, ne poartă-n altă lume.

Stăm nerăbdători pe terasa umbrită,
Sperând c-o să primim, camera dorită.
În fiecare cameră, cu spor despachetăm,
Programul zilei, dorind să îl aflăm.

Am cunoscut persoane minunate încă de la început
Și am ajuns să le îndrăgim, cum nu am fi crezut.
Ne-am dat seama încă din prima clipă,
Că vom forma cu toții o echipă.

O altă zi, o nouă provocare,
Un pas înainte, ce-aduce o schimbare.
Cu ambiție, pasiune și determinare,
Vei reuși mereu să rămâi în picioare.

Am ținut cont de orice sfat, orice îndemn
Și cel mai bine ne simțim când suntem pe teren.
Jucăm din pasiune și nu din obligație,
Iar orice reușită, e ca o dedicație.

După activități plăcute, dar obositoare,
De către cine eram așteptați în sala de mese, oare?
De către mâncarea copioasă, care ne ducea cu gândul înspre casă,
Bucătăreasă prietenoasă, zâmbindu-ne când strângeam de pe masă.

Am câștigat momente și persoane valoroase,
Ce vor avea mereu un loc special în sufletele noastre.
Tot ce-am trăit aici nu vom uita vreodată,
O astfel de experiență nu poate fi repetată.

Cu acest prilej vrem să ne cerem iertare,
Să vă mulțumim pentru că ați avut răbdare,
Ne-ați ascultat, ne-ați înțeles, ne-ați îndrumat
Și ne-ați iertat mereu, chiar de n-am meritat.

(Poezie compusă împreună cu  Ioana Gheran, la finalul unui cantonament.)

„Nu este nevoie să știi unde mergi. Nu este nevoie să știi de ce mergi. Tot ceea ce e nevoie să știi, este faptul că mergi plin de veselie; dacă faci acest lucru, nu poți greși.” (Osho)


joi

Suflet rătăcit

Prin pădurea deasă
Fugea o mireasă...
Şi nu vroia să iasă
La lumina preţioasă
Care o ducea acasă.

Rochia-i albă de zăpadă
Era cât pe ce să-i cadă
În timp ce fugea în grabă
Înspre o veche cocioabă,
Cu toate că era oarbă.

Se văd din îndepărtare
Lacrimi mărunte şi-amare,
Ce-şi formează drumul lor
Pe finul obrajilor,
Pân' la roşul buzelor.

Iar acum eu mă opresc
Şi se pare că zăresc
Sufletul ei rătăcit,
De tine nepreţuit,
Dar de alţii mult dorit.

Mâinile-aspre şi-ngheţate
Nu mai îi sunt mângâiate
De craiul cel din poveşti,
Despre care ne vorbeşti...
E timpul să te trezeşti!

Ea, uite că-ţi spune: ADIO,
N-ai trecut testul cu brio,
Tu, ţine minte trei cuvinte:
„Prințesa merge înainte"
Şi speră să devii cuminte!

„Când sunt lovite, sufletele tari nu sângerează, ci luminează.” (Andreea Trifu)

vineri

Parfum

Parfum plăcut de trandafiri,
Ai apărut ieri printre spini
Și ai făcut să înflorească,
Bobocii ce-și doreau să crească.

Parfum plăcut de trandafiri,
Ai încercat tu să combini
Mirosuri aspre din petale,
Cu arome naturale.

Parfum plăcut de trandafiri,
Te-ai ridicat de la tulpini
Și-ai dezvoltat mirosuri fine,
Pentru a mă-ncânta pe mine.

Parfum plăcut de trandafiri,
Nu înțeleg de ce suspini
Acum, când ai făcut să cânte
Toate insectele mărunte?!

Parfum plăcut de trandafiri,
Acum nu mai ai fani puțini,
Pentru c-ai făcut să se nască,
Bobocii ce-și doreau să crească!

„Nu toate florile frumoase au și miros plăcut, când ai de unde să culegi, alege numai acele care posedă și una și alta.” (Goethe)

miercuri

O facem intenționat?

   Întrebări peste întrebări... par a fi retorice, deoarece răspunsurile ezită să apară. Iar cum acestea lipsesc, începem să le căutăm, ca într-un final să ne punem alte întrebări. Nu degeaba toate au rostul lor. La o analiză mai profundă, ne dăm seama că la cel puțin jumătate din întrebările pe care le adresăm, primim un răspuns parțial, într-un caz fericit. Se întâmplă să vorbim și singuri, de multe ori. Și, de ce nu suntem capabili de a oferi-primi  un răspuns pe măsura așteptărilor? Pentru că suntem superficiali. Când spun asta, mă refer la situațiile din viața de zi cu zi. Ele constituie doar jumătate din cercul în care se învârt întrebările noastre. Cealaltă jumătate o constituie delicatețea. Dacă în prima parte domina "superficialitatea", acum domină "sentimentele". Iată că am ajuns să vorbim despre punctele noastre sensibile... Discutăm despre persoanele dragi, cu care relaționăm cel mai mult. Dar ce se întâmplă atunci când am vrea să-i împărtășim unei persoane trăiri profunde și nu ne putem exprima în așa fel, încât să primească mesajul pe care vrem să îl transmitem, corect? Suntem înțeleși greșit. Și ce putem face? Fie ne obișnuim cu ideea că nu vom avansa în relația cu persoana respectivă, fie renunțăm definitiv la ea. Oricât de sinceri am fi, uneori există motive, care ne influențează deciziile, oprindu-ne din drumul nostru, aparent încântător.
   În ultimul timp am fost încolțită de mai multe întrebări decât de obicei. Întrebări la care aș fi putut răspunde, dar parțial. Așa că, am preferat să nu răspund. E ca atunci când ne dorim ceva nespus de mult și oricât am încerca să îl obținem, nu putem, pentru că e luat deja. Așadar, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem. Dar cum eu sunt o fire ambițioasă și încăpățânată, nu renunț! Dorința de a obține ceea ce îmi doresc, e mai presus de toate. Probabil că nu aș putea descrie în cuvinte ceea ce simt, sau ce gândesc... E precum în muzică: fiecare notă muzicală are locul ei, în sufletul, în mintea și în viața compozitorului, sau a cântărețului.
   Pot spune că sunt o notă muzicală, care nu știe ce loc i se cuvine, dar poate că într-o zi voi primi un răspuns și la această întrebare!

„Adevăratele întrebări sunt cele care îti pătrund mintea fie că-ţi place, fie că nu, cele care o fac să vibreze, cele cu care te pui de acord numai pentru a descoperi că sunt acolo. Adevăratele întrebări refuză să fie împăcate. Apar în viaţa ta exact atunci când li se pare lor că e mai important să stea deoparte. Sunt întrebările cele mai des adresate și care primesc cele mai nepotrivite răspunsuri, cele care-şi dezvăluie natura ușor, fără tragere de inimă și de cele mai multe ori, împotriva voinţei tale.” (Ingrid Bengis)

luni

În pași de dans

Gânduri gri, ce încetează,
Sentimente ce dictează
Și trăiri ce invadează,
Încolțesc suflete tari,
Ce vor să devină mari.

Farmec mut, de început,
De ce oare-ai dispărut?
Îmi doream să cred perfectă,
Lumea-n care se reflectă
Dragostea lor cea selectă.

Ritmul inimii contează,
Cu dorinţă o-mbrățișează
Și cu drag o-ncurajează
Să-l sărute cu pasiune,
Ca să scape de presiune.

Degete catifelate,
Ating buze fermecate
Ce se lasă sărutate
La sfârşit de primă parte
Și apoi până la moarte!

„Pasiunea este presentimetul iubirii și al infinitului ei, după care aspiră orice suflet sensibil; e o speranță ce poate fi inșelată.” (Balzac)

miercuri

Copilăria, perioada înfloririi spinilor

   Ieri eram copil, iar astăzi sunt adolescent... Ce repede trece timpul, fără să ne dăm seama! Îmi amintesc cu tot dragul de frumoasa copilărie, fără griji, pe care am avut-o. Adesea mă gândesc la copilașii din ziua de azi, pentru care joaca a devenit o plictiseală. Au înlocuit jocurile sportive, cu impresionantul calculator, în fața căruia petrec ore bune. Ah, simt lipsa jocurilor care mă captivau în fiecare zi, tot mai mult. Cine s-ar fi gândit că voi ajunge la o anumită vârstă, când nu mă voi mai juca: "De-a v-ați ascunselea", "Flori, fete și băieți", respectiv "Elastic"?! Cu cât ieșeam mai mulți copii la joacă, cu atât mai mult ne amuzam, totodată făcând mofturi la fiecare două minuțele. Copiii, ca, copiii, dar ce să spun de cei care ne priveau? Stați să ajungem și la partea neplăcută, pentru vecini.
Într-un final, când eram exterminați de atâta joacă, urma partea cu adevărat palpitantă, bucuria de a ajunge la fructele din pomii vecinilor. Tare gustoase mai erau cireșele și caisele, atunci când ne grăbeam să le "împrumutăm",  fără nici o jenă! Sunt convinsă că cei pe care i-am vizitat, nu ne vor uita niciodată. Până și acum ne privesc ciudat, gândindu-se la ce prostioare mai punem la cale.  Cât despre părinți, dacă ar fi să îi întrebăm ce sunt acelea, zile roz, o să se uite cam ciudat, în schimb, pot să ne descrie cu tot dragul, aroma zilelor negre. Oricum, un lucru este sigur: prezența unui copil, face ca totul să reînvie, aduce culoare și zâmbete sincere, pe buzele celor care îi iubesc. Nimic nu poate fi mai frumos, decât prezența acelora care se simt copii, indiferent de vârsta pe care o au! 
    Astăzi, vreau să vă descriu, bineînțeles, o zi interesantă, în care eram în centrul atenției. Era ora prânzului, iar eu, ca orice copilaș cuminte, mă uitam la desenele mele preferate (un fel de telenovelă, care se repetă la infinit, numai că diferă actorii). Mama, deși era foarte obosită, mai avea răbdarea și calmul necesar, de a mă chema la masă, insistând. Prezența, era neconfirmată... Cum să pierd eu desenele cu "Pikachu"?! Trec zece minute, mai trec zece, după care intră în cameră un monstru mare și nervos: mama! Teorii, teorii și iar teorii. Ce puteam eu să înțeleg la vârsta aceea? Nici că îmi păsa că mă servea cu prăjitură, sau cu mai cine știe ce, desenele erau pe primul loc! Cu toate aceastea, m-am simțit ciudat când am observat modul în care mă privea. Parcă vroia să intre prin mine, dar nu se concentra destul. În mai puțin de treizeci de secunde, savuram prăjiturica făcută special, pentru mofturoasa de mine. Totuși, vroiam să îmi văd mama supărată, să o văd încruntată, îmi venea să râd când făcea fețe ciudate. Până la urmă am renunțat la ideea de a face vreo boacănă, astfel că am început să desenez. Aveam pe măsuță două creioane: unul roșu, respectiv unul negru. Nu puteam desena mare lucru cu ele, însă pentru opera ce urma să fie gata în câteva minute, erau suficiente. Am început cu niște floricele roșii, care înveseleau desenul, completat de spini mari și negri, care se aflau printre flori. Era un desen făcut mamei mele, cum eu am primit prăjitură, trebuia să dăruiesc ceva, în schimb. Reacția mamei la vederea desenului: De ce ai folosit doar două culori? De ce florile au spini și nu tulpini?
 Aveam poezia deja pregătită. Știam că voi auzi întrebări neplăcute, în loc de laude. Cu toții știm că un copil se exprimă mult mai bine prin desen, decât prin cuvinte, asta am făcut și eu. Vroiam să o fac să înțeleagă cât de mult m-a afectat acea privire distantă. Am început prin a-i explica semnificația culorilor: Roșul era dragostea intensă pe care i-o purtam, iar spinii negri semnificau răceala cu care am fost tratată, durerea pe care o simțeam în acel moment. Mai mult decât atât, este evident că un copil are nevoie de tulpini pentru a se dezvolta, care sunt vitale, nu de spini, care nu ajută la creșterea decentă și normală, a noastră.
   Învață ca atunci când cineva te supără, să nu faci ca el! Explică-i ceea ce a greșit, cum știi tu mai bine, chiar dacă te abții cu greu de la comentarii. Doar așa va conștientiza că a greșit și te va aprecia pentru căldura cu care ai avut grijă să îi încălzești sufletul. Dăruiește iubire, și vei fi iubit!
   Să fii copil nu înseamnă să te prefaci că te joci, ci să iei joaca în serios! La fiecare spin care apare, adaugă o floare din grădina ta, iar acesta va deveni tulpina de care ai nevoie pentru a merge mai departe cu fruntea sus și cu zâmbetul pe buze!

„Oamenii aceştia fără copilărie n-au nici amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un prezent material, fără farmec, cu totul pozitiv. "Fă cum au făcut şi părinţii tăi", asta e fraza banală.” (Alecu Russo)

marți

Culoare

Picătura colorată
Readuce dintr-o dată
Zâmbetul de altădată,
Pe fața ta, bosumflată.

Tu, tot la gri te gândești,
Nici nu știi să ne zâmbești...
Haide, o să reușești,
Nu vrei să ne-nveselești?

Buzele întredeschise  
Învie culori închise,
Care sunt predominante,
Părând mult prea importante!

Curcubeu, veșnic aprins,
Lasă-te puțin atins.
Ar fi o mare favoare 
Și ți-aș rămâne datoare!

Dacă ne-ai dona vreodată
Din paleta colorată
Și cea mai mică bucată,
Ne-ai face viața bogată.

Mulțumesc pentru surpriză,
Am să-i fac o analiză
Și-o voi dărui în dată,
Celor care o așteaptă.

„Dacă nu există energie, nu există culoare, nu există formă, nu există viaţă.” (Michelangelo Merisi da Caravaggio)

vineri

Pe fugă

Partea întâi
   Iar e vineri, una dintre acele zile, în care toate gândurile profunde zboară pe fereastră. Dacă le-aș putea prinde, ce bine ar fi! Sunt înconjurată de multe foi, rânduri scrise și pete de cerneală întipărite în foaia gălbuie, a jurnalului. Mi-e groază să îmi întorc privirea în stânga și în dreapta. Dezordinea e mai mult decât evidentă. Trecând cu vederea peste obiectele inutile din jurul meu, ajung iar față în față cu o temă care mă îngrijorează, care mă face să îmi pun multe semne de întrebare, temă, care printre altele, se regăsește și în scrierile anterioare. Dacă mă întrebi de cât timp mă aflu aici, ți-aș răspunde cu toată convingerea: de zece, sau cincisprezece minute. Dar prețiosul ceas, mă contrazice din nou, avertizându-mă că sunt în întârziere. Cu fiecare zi care se scurge, parcă minutele, respectiv orele, trec mai repede, dându-mi seama, la apus de soare, că nu am făcut mai nimic, într-o zi, de altfel, plină de surprize. În orele ce urmează, în sala de antrenament mă așteaptă cea mai bună prietenă, mingea. Acest obiect de lucru, mă încântă de două, sau de trei ori pe săptămână. Mă bucură faptul că am ocazia să mă afirm, în ceea ce îmi place să fac. 
   Ar trebui să mă grăbesc. Cutia pe roți, nu mă așteaptă la infinit... Eu plec, însă pe tine te rog să mai rămâi! Revin „ într-o clipă”!

Partea a doua
  Și, am revenit. Îți zâmbesc din nou astăzi, chiar dacă pentru a doua oară. În cazul în care ești dispus să citești ceea ce urmează să scriu, ești invitatul  meu special. Tocmai ce am intrat în camera care mă inspiră, conferindu-mi liniștea indispensabilă. După un antrenament extenuant, cu o atmosferă destul de încinsă, dar totodată plăcută, am avut ocazia să beau o cafeluță tare... bună, care mi-a dat energie, pentru a-ți zâmbi iar, și iar.
   Ups, ca de obicei, într-un final m-a găsit seara, cu creionul tocit, în mână. Nu știu ce m-aș face fără foi și fără creioane. Când am în față multe foi, care mă țin ocupată, în caz că îmi este foame, nu trebuie să mă deplasez până la bucătărie, îmi permit să mănânc litere! Nu știu de ce se miră unele persoane, atunci când refuz să mănânc? Ah, dacă ar înțelege... Vrei să fii rege și îți lipsește faimoasa coroană? La cine apelezi? La o foaie și un creion, doar nu e greu să desenezi ceea ce îți dorești. Poate așa, te simți împlinit! 
   Vezi tu, dragă cititor,  acesta este marele avantaj: poți face tot ceea ce vrei cu două instrumente, dacă sunt bine alese. Ai grijă ce alegeri faci, ca mai târziu, să nu regreți (gândește-te de două ori, înainte de a lua o decizie)!

„Adevăratul timp este un punct care se numeşte acum, înţepat de o infinitate de drepte, care se numesc alegeri în viaţă.” (Ioan Gyuri Pascu)

marți

Plouă!

Tot ce văd acum, plutește.
Oricine cred că-și dorește
Să stea la etajul zece,
Ca nu cumva să se-nece.

Zăresc o barcă micuță.
E destul de hărnicuță,
Dar dispare dintr-o dată,
Se pare că a fost luată!

Ploaia limpede și rece,
Tocmai ce-am văzut că trece
Peste pragul colorat,
Ce-n final e inundat.

Bulbuci mari și fioroși
Intră în bocancii groși,
Care  n-ai vrea să-i miroși,
Dar va trebui să-i coși.

Mai devreme ai privit
Exact ce nu ți-ai dorit,
Natura mai c-a murit
Și geamul s-a aburit.

După tot ce ai văzut,
Ploaia rece-a dispărut
Și din nou a apărut
Verdele, cândva pierdut.

„Ploaia este o tobă care face să danseze rădăcinile.” (Alexandre Amprimoz)

duminică

Bine ai venit!

Se ascundea în lumea mare
Și mă-ntrebam: de ce n-apare?
Un glas puternic răspundea:
„Va fi cândva în viața ta.”

Dar eu doream să se arate
Și nu plecam nici pe departe,
Fără să văd omul din carte,
Așa cum e în realitate.

-Oricât ai încerca să fugi,
Niciunde nu o să ajungi
Și am să te găsesc îndată,
Nu știi cât sunt eu de șireată!

Vino cu mine, om plăcut,
Orice are un început
Și aș dori să-ți dovedesc
Că știu și vreau să te iubesc!

Un vis ciudat? Nici pe departe.
Citesc cursiv rânduri din carte,
Trăind povestea mea aparte,
În lumea care ne desparte.

Dar într-o clipă, el apare!
M-am bucurat nespus de tare,
Primind o dulce-mbrățișare
De la un om cu suflet mare!

Eu știu că el nu mai dispare,
E cea mai dulce-ntâmpinare,
Și vreau să strig în gura mare:
Nimic nu este la-ntâmplare!


„Anumite suflete par dure fiindcă sunt capabile de sentimente puternice care au uneori o durată extrem de mare, dar aparenta lor nepăsare şi cruzime sunt doar căi, cunoscute numai de ei, pentru a simţi mai puternic decât ceilalţi.” (Marchizul de Sade)

sâmbătă

Undeva

   Părea o zi banală. Apariția ei? Una normală. Eram somnoroasă, fără poftă de viață. Ce anume, sau mai precis, cine, ar fi putut să mă trezească din lumea viselor, în care mă aflam cu mintea și cu sufletul? Doar fizic eram aici, aproape de mirosul tău dulce, alături de tine. Răspunsul nu-l vei afla de la mine... Ai oportunitatea de a ghici, nu de alta, dar am prostul obicei de a-i ține pe ceilalți în suspans, incluzându-te pe tine. 
   Dimineața ca dimineața, dar mai urmau alte ore. Le-aș putea spune unice, deoarece fiecare dintre ele ne găsesc în diverse ipostaze. Cele mai multe clipe m-au urmărit pe drumuri, în împrejurări și stări diferite, alături de persoane și mai diferite. Sărind peste câteva ore, pentru care nu aș găsi cuvinte potrivite în a le descrie, doresc să îți reamintesc faptul că persoane aparent necunoscute ne pot schimba viața, atunci când nici nu ne așteptăm. Partea frumoasă se datorează schimbării în bine, care ne conferă siguranța și plăcerea de care avem nevoie fiecare dintre noi. De multe ori ascultăm și încercăm să înțelegem mesajul pe care încearcă să ni-l transmită, diferite persoane. Involuntar, se întâmplă să trecem nepăsători peste detalii, care nu fac altceva, decât să formeze esența. Fiind atentă de data aceasta, am ajuns la concluzia că atât de mult contează modul în care interpretăm cuvintele celorlalți, încât dacă le înțelegem corect, nu mai avem nevoie de nimic altceva. Sau, poate de o foaie și un creion bine ascuțit. 
   Fiind în prag de seară, am fost surprinsă pe aceeași străduță strâmtă, pe care pășesc încrezătoare, în fiecare zi. De-o parte și de alta, zăream grădini și curți pustii, în spate, șoseaua gălăgioasă, iar deasupra mea, observam cu plăcere stelele, mii de stele, care înconjurau o semilună frumos conturată, luminându-mi ochii. Odată cu ridicarea chipului meu în adâncimea întunericului, nimic nu mai conta. Ce șosea? Grădini și curți? Nici atât! Visare, visare și iar visare. Era o plăcere, în adevăratul sens al cuvântului. Ce poate fi mai frumos, decât să te plimbi seara, pe o alee retrasă, privind infinitul de deasupra? Îți spun eu, nimic altceva. Mă învârteam într-o lume perfectă, care îmi dădea impresia că există numai pentru mine. Acolo era locul meu, într-o lume unde armonia, savoarea și extazul domneau, depășindu-și propriile sensuri. Eram ușor purtată de vântul care adia, mișcându-mi părul în toate direcțiile, așa cum dominăm noi păpușile de teatru. Și mă purta încet, înspre un loc sigur, care urma să îmi ofere căldura mult așteptată. Dacă cu câteva minute în urmă eram neputincioasă, precum un orb care încearcă să înțeleagă privirile celorlalți, acum eram mai mult decât sigură pe propiile forțe. Cu certitudine, știam tot ce urma să se întâmple. Eram pregătită pentru următorul pas, acela de a merge mai departe cu fruntea sus și cu zâmbetul pe buze. 
   Cineva mă chema din priviri, așteptându-mă... Avea nevoie de mine, chiar dacă nu vroia! 

„Cuvintele sunt prea puține. Dacă am comunica prin bătăile inimii, ar fi mai multe de spus.” (Gabriel Petru Băeţan)

vineri

Bretonul hiperactiv

Bretonul meu cel prețios
Iar s-a întors cu burta-n jos,
Îl înțeleg, că e fițos,
Dar nu mă las eu mai prejos!

Un vânt puternic îl izbește
Și nici că-i pasă, el zâmbește,
Iar dacă apa-l modelează,
Tot nu îl deranjează!

Soarele vesel e pe cer,
Bretonul plânge, parcă-i ger.
Acum chiar nu îl înțeleg,
"De mâine nu mai ești întreg!"

Observ că se uită la mine,
Dar nu pare a-i fi rușine,
Cred că îi merge foarte bine,
Deasupra unor gene fine.

De data asta ai scăpat,
Cu toate că m-ai enervat,
Dar o să mă ocup de tine,
Orele sunt de-acum puține!

Forfecuțe ascuțite,
Lasă pagube cumplite
În bretonul nărăvaș,
Ce credea că-i șmecheraș.

Ți-am venit de hac îndată
Cu  plăcerea obsedată
De a te vedea tăiat,
Iar în final, aruncat.

Și de-acolo de pe jos
Mi se pare fioros,
Chiar dacă nu e ființă,
O să-l am pe conștiință!

„Există câteodată în viaţa unui om o nevoie imperioasă de a fi sincer până la cruzime.” (Mihail Drumeş)

marți

Fericire?

   Fericirea este în mare parte o aripioară transparentă a unui îngeraș, pe care nu o vedem, dar care ne protejează și ne dă puterea de a trece peste momentele grele. Totuși, să nu ne pripim. De cele mai multe ori mă întreb, dacă nu cumva, cer prea multe? După părerea mea, trăim într-o lume în care senzațiile ne domină. Avem impresia că suntem fericiți... și totuși nu suntem. Este doar un exemplu de senzație plăcută, care în final devine amară, la fel cum după un zâmbet, urmează lacrimile, așa cum după soarele plăcut apare ploaia nedorită, iar după o zi călduroasă, urmează o noapte rece. Și lista poate continua. Ceea ce ne face să fim fericiți, este faptul că suntem înconjurați de atât de multe senzații, încât nu suntem capabili de a face diferența între realitate și lumea aceasta a fețelor vesele, respectiv triste. Oamenii fericiți sunt cei care au optimism minim, în viața lor de zi cu zi, iar cei triști, sunt pesimiști, văzând lucrurile în nuanțe de gri, respectiv negru. Aud uneori persoane vorbind despre viața frumoasă și liniștită pe care o au, însă pe mine nu mă conving vorbele. Dacă sunt fericiți, de ce nu împart și cu ceilalți ceea ce au, ceea ce le aduce zâmbetul pe buze? Sau, să fie oare egoiști? Posibil... Voiam doar să scot în evidență faptul că atunci când te simți foarte bine, apare ceva care să îți deschidă ochii, să te trezească din lumea senzațiilor și să te readucă la realitate.
   Ajunge pentru ziua de azi. Have a nice day!

„Fericirea nu este o destinaţie, nu există un moment, un punct al fericirii de atins. Adevărata fericire constă în optimism.” (Nathaniel Hawthorne)

vineri

Borcanul cu dulceață

E o dimineață-aiurea,
Astăzi nu doresc cafea,
Țin la sănătatea mea,
Nu mă pot pune cu ea!

Tocmai am văzut în față,
Borcanul plin cu dulceață,
Și urmează să-i desfac,
Folia roz, de pe capac.

Eticheta spune bine,
C-ar conține vișine.
Micul dejun natural?
Da... mi se pare normal.

Bucăți mari mă urmăresc,
Miami, ce-am să le halesc!
Nimic nu îmi mai doresc,
Nu vreau să o mai lungesc.

Simt miros de vișine,
Prima linguriță vine
Cu viteză-acum la mine,
Sper să îmi fie de bine!

Waw, borcanul fermecat
A stat bine la păstrat,
O dulceață-așa de bună,
Nu o las eu azi din mână!

Aroma mă fascinează,
Stomacul acum visează
La ceea ce mai urmează,
În această după-amiază.

Am ajuns să fiu zeiță,
Doar după o linguriță,
Aș avea o întrebare:
Ce devin în continuare?

 „Femeia e ca şi dulceaţa: odată umblat la ea, cu timpul se zahariseşte.” (Gheorghe Gurău)

miercuri

Înger de ceară

Îngerul stă nemișcat,
Și presupun că a intrat
Într-o lume de neuitat,
El vrea să fie invidiat.

Ceara picură fierbinte
Pe două aripi diferite,
Care azi sunt înghețate,
Nefiind prea importante.

Chipul mic, cu fruntea lată,
E mai frumos ca altădată,
Sclipind precum un diamant
Ce îți părea extravagant.

Floricelele din ceară,
Încadrează trupu-n ramă,
Într-un peisaj special,
Cu steluțe pe fundal.

Îngeraș venit din Cer,
De-acum am să te consider
O creație prea specială,
Pentru o lume reală.

Ceara ta cea diferită,
M-a lăsat complet uimită,
Ești mai scump decât credeam,
Acum știu că te iubeam.

Aparența ta înșeală,
Ești ființa primordială,
Ce iubește în secret
Sufletul cel mai discret.

„Îngerii sunt spirite înaripate prietene cu spiritul tău înaripat.” (Ioan Gyuri Pascu)

marți

Ai plecat, copilărie...

Știu că tu te regăsești
În acele vechi povești
Din scumpa copilărie,
Care încă este vie.

Te jucai, de obicei,
Cu micuții tăi căței,
Care se uitau la tine
Și lătrau, dulce străine!

Eu aveam o păpușică,
Era tare frumușică,
Așa de mult o iubeam...
Toată ziua o tundeam!

Nu ți-e dor de-ntâia vară
Când erai mereu afară?
Erau zile infinite,
Ce treceau de nesimțite.

Ah, copilărie scurtă,
Erai așa de plăcută...
Am uitat ce e dorința,
Ce să-i faci? Asta e viața!

Cutiuță prăfuită,
Cândva erai lustruită,
Acum rar ești amintită,
Ești mai mult ca părăsită.

Important e să rămână
Zâmbetul și voia bună,
Optimismul și speranța,
E destul de scurtă viața!

Fii mereu copil în tine
Și ajută pe oricine,
Fă-i pe ceilalți fericiți,
Să se simtă ocrotiți.

Cât despre tine, mezine,
Bucură-te cât e bine,
Trăiește toate prostiile,
Așa vin amintirile!

joi

Fără aripi

Îți croiesc o aripioară
Dacă o să zbori pe-afară
Ciripindu-mi ca azi vară,
Pasăre specială, rară.

Înalță-te-n albastru
Și uită de dezastru,
Îndepărtează norii mari
Și apoi fă-te că dispari.

Esența e să demonstrezi
Că reușești atunci când crezi,
Că doar așa te luminezi,
Fără să te descurajezi.

Succesul vine-n viață,
Privind mereu în față,
Chiar și-ntr-o dimineață
Oribilă, cu ceață.

Presupun că știi acum
Să-ți alegi cel mai bun drum,
De nu, te invit la mine,
Pentru-a te face bine.

În final, cu mari speranțe,
Fără vrăjeli și romanțe,
Aș vrea să mă lași pe mine
Să-ți cos aripile fine.

„Feriţi-vă când încearcă să zboare cei care n-au aripi!” (Stanislaw Jerzy Lec)

sâmbătă

Bună dimineața!

De-ndată ce m-am trezit
Soarele a răsărit,
Mai devreme mi-a zâmbit,
Gest prin care m-a uimit.

Rar mi-e dat să am în viață
Asemenea dimineață,
În care mă spăl pe față
Sub oglinda mea măreață.

Deși sincer n-aș fi vrut,
Din păcate-a apărut
O problemă din trecut
Care cândva a durut...

Fără să o iau în seamă,
Mă gândesc că sunt o damă
Care știe să zâmbească,
Chiar și de-i o falsă mască.

Zăresc pe măsuța mea
O ceșcuță de cafea,
Ce-mi alină viața grea
Mai ales când gust din ea.

Printre cărțile din dreapta
Se ascunde poza ta,
De care nu voi uita,
Cu toate că tu ai vrea.

Acum iau micul dejun,
Bună dimineața-ți spun,
După care-am să te sun,
Să-ți spun că poți fi mai bun!

„Pe unde a trecut, a lăsat loc de bună ziua; în loc de bună dimineaţa.” (Victor Martin)

vineri

Dorinţă neîndeplinită



   Îmi amintesc cu mare drag de puținele clipe petrecute alături de tatăl meu, clipe care mi-au rămas întipărite în minte. Ca orice copil, îmi plăcea să primesc dulciuri și jucării. Ele îmi întregeau universul, fiind totul pentru mine. Vara, jucându-mă în curte pe lângă mama, mă uitam mereu cu ochi lungi la portița de lemn, care urma să se deschidă, aducându-mi bucurie în suflet. Iarna era anotimpul pe care îl detestam, deoarece trebuia să aștept cu nasul înghețat, lipit de geamul aburit, trecerea orelor, până la venirea lui, acasă. Atunci când se deschidea ușa, știam că a sosit persoana cea mai dragă mie, tata. Era singurul pe care îl așteptam cu toată nerăbdarea posibilă, pentru faptul că mă răsfăța într-un mod aparte. Fiecare zi din viața mea devenea din ce în ce mai frumoasă alături de zâmbetul său gingaș. Dar nu zâmbetul era cel care îl făcea special, ci privirea misterioasă, care îmi dădea impresia că ascunde ceva. Erau momente în care încercam să descifrez ceea ce vrea să spună, să pătrund în adevăratul sens al privilor lui, dar nu reușeam.  Ei bine, în scurt timp am descoperit ceea ce ascundea: dulciurile! Dar parcă tot mai era ceva, ce nu am încercat niciodată să descopăr, deoarece dulciurile erau cele care într-adevăr mă interesau! Două mâini fine, ascunse la spate, urmau să îmi ofere bomboane și ciocolată, pe lângă îmbrățișarea indispensabilă pe care o primeam, indiferent de comportamentul meu. Venirea lui acasă era unul dintre nenumăratele momente pline de emoție. Serile senine făceau parte din relaxarea noastră, plimbându-ne sub cerul înstelat, pe aleile strâmte și întunecate, din jurul casei. Nu știu cum reușea, dar cert este că atenția îmi era captată de poveștile pe care mi le relata, imaginându-mi cum se desfășura totul, prezentându-mi un interes deosebit în ascultarea lor. În unele clipe eram sigură că mai avea ceva de oferit, cu care să mă uimească, doar că nu găsea momentul potrivit. Totuși, înainte de culcare îmi dezvăluia secretul. Nu îmi cânta, nu îmi recita poezii, ci îmi citea propriile sale compuneri dedicate mie, compuse pe parcursul zilei, în care scria despre prostioarele pe care le făceam eu, dar care niciodată nu erau pedepsite și despre dragostea pe care ne-o purta mamei mele, respectiv mie.
Toate acestea au durat mai puțin decât mi-aș fi închipuit. Într-o zi neobișnuită de 25 septembrie, încă de dimineață eram mai agitată decât de obicei, având o presimțire. Pe la ora prânzului, când ar fi trebuit să mâncăm împreună toată familia, zâmbetul a dispărut brusc, fiind înlocuit de lacrimi amare, care îmi aduceau o suferință de nedescris. Aflasem că tatăl, și totodată prietenul meu cel mai bun, dispăruse. Nu înțelegeam nimic din tot ceea ce se întâmpla. Știam doar că nu mai este. În momentele respective a apărut prima mea dorință, aceea de a-l revedea în faţa ușii, vesel și optimist. Din păcate, dorința avea să nu se îndeplinească niciodată, deși îmi doream, sperând că va veni din nou, dar degeaba. Încă se ascunde printre miliardele de stele, privindu-mă. Am impresia că anii petrecuți alături de el au trecut extrem de repede, nebucurându-mă cât ar fi trebuit să o fac. Odată cu plecarea lui, timpul parcă s-a oprit. Esența bucuriei mele a rămas în palmele care adineaori îmi ofereau totul, dar care acum nu mai sunt întinse. Dorința revederii a semnificat și va semnifica mereu iubirea, atașamentul și respectul meu, față de el. Toate dorințele sunt cuprinse în această primă dorință, cea care mi-a schimbat viziunea asupra vieții. M-a făcut să-mi dau seama că adevăratele valori sunt acelea pe care le descoperim după ce nu le mai avem. 
   Cândva primeam mai multe explicații decât meritam, urmând să pun întrebări la care nu mi se răspundea, dar la care le-am găsit răspunsul mai târziu. Mai mult decât atât, am învățat să apreciez  asemănarea evidentă dintre tatăl meu și mine: plăcerea de a compune, de a-i face fericiți pe cei din jur, de a transforma urâtul în frumos, lacrimile în zâmbet și visele în realitate. Așadar, în spatele unei dorințe nerealizabile, se ascund amintiri frumoase, care odată cu asfințitul soarelui și răsăritul lui în următoarea zi, devin tot mai valoroase. Nu trebuie așteptată la infinit îndeplinirea unei dorințe, ci fiecare dintre noi trebuie să îi dea viață, pentru a se bucura de ea. 

„Dorinţa grozavă a fiecăruia devine o divinitate pentru el.” (Vergilius)

joi

Impertinentul

Vrei să pari impunător,
Doar că ești un cerșetor
Și pretinzi prea mult respect,
Neștiind că ești defect.

Din păcate pentru tine,
N-o s-o duci cu mult mai bine
Dacă îți bați joc de mine,
Făcând totul pentru... cine?

Cu toate că nici nu știi
Să-ți selectezi prietenii,
Faci pe victima mereu
De parcă ai fi tu zeu!

Doar un pic dacă-ai gândi
C-așa se pierd prietenii,
Poate te-ai schimba puțin
Și n-ai mai fi misogin.

Ridică-te în picioare!
Pentru o notă la purtare,
Mi-aș dori să strigi mai tare
Că dorești să-ți ceri iertare!

„Respectul este abilitatea de a vedea o persoană aşa cum este, de a fi conştient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă grija ca cealaltă persoană să crească şi să se dezvolte aşa cum este.” (Erich Fromm)

marți

Ziua mărțișorului

1 Martie ne vestește
Primăvara ce sosește
Mai încet ca altădată,
De noi fiind așteptată.

Mica fundiță așteaptă
Să fie astăzi purtată
De domnițe aranjate,
Cu ținută ca la carte.

Albul și roșul formează
Un cuplu care pozează
Pe haina celor bogate
Și-a femeilor stilate.

Dincolo de ce se spune,
Azi au fost și clipe bune,
Ei făcându-le speciale,
Aducându-ne o floare.

„Iubește, zâmbește, spune tot ce vrei, joacă-te cu un copil, ajută un bătrân, alege-ți o stea pe cer, speră să ți se îndeplinească o dorință, acceptă un compliment, spune-le celor dragi ce mult îi iubești, imaginează-ți că n-ai nici o grijă, fă-ți un cadou și respiră adânc... E PRIMĂVARĂ!”

Special memory

Un singur tată am avut,
Pe care cândva l-am pierdut.
Atât de mult eu îmi doresc
Să îl revăd și să-i zâmbesc,
Să-i spun cât de mult îl iubesc.

Ai plecat și m-ai lăsat
Singură să cresc forțat,
Te simt aproape și mă-ntreb
Oare de ce mă lași să cred
Că viața mea depinde de a ta?

Dezamăgire peste tot,
Iubire absolut deloc.
Dorințele au dispărut,
Sunt doar impresii
Ce plutesc în vânt.

„Orice suflet este condamnat să tăinuiască măcar durerea unei amintiri.” (Cristian Neagu)




luni

Ciocolată

Este dulce, aromată,
De mai toți e preferată.
Dacă vreau s-o savurez
Cu o coscă mă salvez.
Orice sortiment servesc,
Am senzația că plutesc,
Iar dacă le gust pe toate
Gândul îmi fuge departe,
Evadând din realitate.
O păstrez doar pentru mine,
N-am de gând s-o-mpart cu tine.

„Pe cei mici îi linişteşti cu bomboane de ciocolată. Pe cei mari - cu lumea de apoi.” (Valeriu Butulescu)

sâmbătă

Călătorul predestinat


„Destin. Să iei în viaţă trenul care nu are nicio destinaţie!" (Viorel Muha)
   
I-am fluierat înainte versurile ca să-i amintesc cântecul, dar degeaba. Am început să dansez cu o plăcere ieșită din comun, dar tot fără niciun rezultat. Era orb și surd. Nimeni și nimic nu-i putea distrage atenția. Probabil acesta era și motivul pentru care a nu fost însurat și nu a avut copii niciodată. Prieteni? Nu cunoștea sensul acestui cuvânt. O întrebare simplă pentru tine și cea mai complicată pentru el, însă dacă-l întrebi sensul cuvântului călător te vei plictisi de explicațiile nenumărate pe care ți le va da. Iată că există totuși un cuvânt simplu pentru el și unul complicat pentru tine.
    Era genul de persoană care niciodată nu privea înapoi, dar mergea mereu înainte. Dacă-l vedeai printre oameni (lucru mai puțin probabil) nu dădeai doi bani pe el, însă dacă-l vedeai prin locuri mai rar călcate de om, ți-ai fi dat seama că ceea ce-l făcea pe el cu adevărat valoros era iubirea și respectul față de natură. Spuneam că nu avea prieteni? Ei bine, singura lui prietenă era natura. Cam neobișnuită prietenă, zic eu, dar și cea mai scumpă.
Pe cap avea o pălărie din paie decolorate, care îi fluturau alături de un sâmbure înflorit la adierea vântului. Barba-i era destul de deasă, fiind țepoasă, la baza bărbiei de-a dreptul grețoasă, însă ceea ce îl făcea pe el frumos era părul maroniu, care lucea în bătăile razelor soarelui. Buzele și mâinile arse de soare, erau aspre, fiindu-i crăpate. Purta o cămașă albă, puțin murdară, alături de niște pantaloni scurți, pe care și i-a făcut singur atunci când ceilalți s-au rupt. Era încălțat cu o pereche de sandale vechi, din piele, care erau aproape găurite de atâta umblat prin nisip și pietriș, dar nu asta îl deranja pe el, ci faptul că rucsacul greu, pe care îl purta în spate, era aproape bun de aruncat la gunoi. Se întreba unde își va putea muta adevărata lui avere: zecile de cărți pe care le-a scris de-a lungul călătoriei, pe tot parcursul vieții.
 Încă mă întreb de ce era așa de retras? De ce nu iubea orașul, femeile, băutura? Nu sunt singura care-și pune această întrebare. Și el și-a pus-o cândva și se pare că a găsit răspunsul. Cel mai bine e să nu știe nimeni cine ești, de unde vi și unde mergi, ci doar să știe că exiști și să-ți simtă lipsa. Atunci ești cu adevărat iubit și apreciat, fără să trebuiască să le dai explicații unor oameni care la rândul lor ar trebui să-ți dea, sau... greșesc? Rămâne de văzut. Îmi respect gândurile și deciziile, la fel ca și călătorul nostru. Explicațiile trebuie date doar atunci când e nevoie, iar în cazul lui, nu a fost niciodată, dar va veni și acel moment. Oare pe unde urma să mai ajungă? Ce avea să facă? Urma să-și semneze ultima carte, care se intitula "Dilemă". Despre ce avea să fie următoarea?
   Din stânga îl urmăreau macii roșii din spicele de grâu aproape coapte, din dreapta un râuleț cristalin al cărui sunet îi concentra într-un mod cât se poate de plăcut urechile, iar în față avea un drum strâmt, ca de obicei, dar care era înfundat, ca niciodată. Nu-i venea să creadă că era nevoit să se întoarcă, ceea ce nu mai făcuse în viața lui. El, omul care se lăsa dus de linia pictată în curbe, acum trebuia să renunțe, să privească înapoi. Rapid, cu ochii larg deschiși, dar cu greu, s-a întors. Se simțea trădat, nu era în largul lui, însă vedea în față ceva care îl făcea cu adevărat fericit. O bicicletă care mai devreme nu era acolo, ce ciudat. După câteva minute în care și-a pus multe întrebări, și-a dat seama că tot ceea ce scrisese până în acel moment, devenise realitate. Finalul ultimei sale cărți conținea drumul închis și obiectul salvator, care în momentul de față era bicicleta. Practic viața lui era concentrată în miliarde de litere, milioane de cuvinte și mii de propoziții, dar, îți dai seama ce viață simplă și totuși complicată, a avut omul acesta din moment ce și-o duce în spate, în întregime! O pagină sacrificată ar însemna o zi netrăită, pierdută, din viața lui. Atât avea el în rucsac. Cărți și nimic mai mult. Trăia din ce scria, își contura viața în funcție de alegerea migăloasă a cuvintelor bine folosite și de o însemnătate greu de descifrat. Dar la ce i-ar putea folosi lui o bicicletă din moment ce drumul era blocat?
   De nervi, dă un picior în roata din față a bicicletei, răsturnând-o și așezându-se pe ea. Își ia cartea care l-a adus în situația de față și o deschide la ultima pagină. În timp ce citea cu disperare ultimele rânduri frumos imprimate, care din păcate nu mai puteau fi șterse, ajunge la concluzia că sfârșitul călătoriei și totodată a vieții lui, este aproape. În tot acest timp, razele soarelui erau atrase de spițele roții, lumina reflectându-se în ochii aventurierului, fiind vinovată pentru minuscula lacrimă vărsată în urmă cu două secunde, care acum era pe bărbie, și se apropia de prăpastie. Într-un final a aterizat pe pagina buclucașă, fix pe ultimul cuvânt, care era scris îngroșat. Spre uimirea bărbatului, amara lacrimă i-a adus dulcea fericire și luminare. A împrăștiat tot scrisul, ne mai înțelegându-se finalul, ceea ce a dus la deschiderea drumului și la continuarea călătoriei. Și-a luat bicicleta și a trecut în lungul drumului, ca printr-o ștearsă de culoare, dar cu o fericire care încă este viu colorată pe chipul său. A sosit momentul să dea explicații.


„Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate.” (Mircea Eliade) 

vineri

Invitaţie

„Romantismul este parfumul ce transformă rătăcirea în trăire.” (Claudiu Ovidiu Tofeni)
   
   De unsprezece minute şi şapte secunde stau cu stiloul indispensabil în mână. Mă uit la peniţa de mult timp uscată şi deşi mi-e milă de ea, nu pot să o folosesc. E inutilă în momentul de faţă. Până-mi ies ideile la iveală, se va întări şi ultima picătură de cerneală. Ar fi de preferat să evit asta, mă străduiesc şi sper. Ceea ce mă frământă pe mine este ideea de a o invita pe iubita mea pretenţioasă la ceai. Am senzaţia că mă va respinge într-un mod subtil, în aşa fel încât să-mi dau singur seama, fără să-mi spună ea. Cum să-i spun ei, domnişoarei care consumă numai cafea şi băutură tare, că eu o invit la ceai?
Iubita mea, ştiu că eu sunt mereu veriga slabă, cu idei bune urmate de respingeri dureroase şi cu vise siropoase călcate în picioare de o realitate acră şi chiar mă simt vinovat când sunt pus în asemenea situaţii, de aceea, febleţea mea, mi-ar face o deosebită plăcere să-mi ocupi această seară liberă prin prezenţa ta într-un loc romantic, unde să fim numai noi doi, în preajma unui ceai. Ţin să te previn că nu va fi un ceai cu miere, ci unul cu lămâie, nu va avea aroma cu care eşti obişnuită, ci una specială. Voi fi în faţa uşii tale la ora 19:30, cu toată graba şi nerăbdarea posibilă. Promit că voi fi aranjat, aşa cum îţi place ţie şi-ţi voi aduce florile tale preferate! Aş fi cel mai fericit îndrăgostit dacă ai accepta sincera şi călduroasa mea invitaţie la ceai...
Cu dragoste,
 ...”

Oare a acceptat imprevizibila lui iubită invitația? Vom afla în curând...

joi

Stea fidelă

De ceva vreme încoace
O steluță nu-mi dă pace
Și doream să scap de ea,
Însă tot mă urmărea,
Iar când o privesc mai bine
Dispare fără rușine.

E steluța-ncântătoare
Dintr-o mie sclipitoare,
De mă uit bine la ea,
Parcă-ar vrea să știu ceva.

Se poate ca-o luminiță
Să-mplinească o dorință?
Astă seară am să-i spun
C-am găsit un suflet bun.

-Tu, steluța mea iubită,
Știi cât sunt de fericită?
Atunci când sunt lângă tine,
Știu că totul va fi bine.

Acel vis cândva dorit
Astăzi iată, s-a-mplinit!
Când voi fi în lumea noastră
După ce-ajung sub fereastră,
Aș dori să-ți mai șoptesc
Un călduros: TE IUBESC!

„Stelele mor de singurătate, ca oamenii, de prea multă lumină neluminată, de prea multă umbră necălcată. Stelele mor pe sărite, ca oamenii, din când în când, câte una, câte unul, mai cad.” (Adriana Weimer)

miercuri

Zâmbește

   Atunci când totul ți se pare gri, nu-l transforma în negru. Pune o pată albă de culoare și luminează-ți fața. E de ajuns să cauți repejor în "Depozitul Fericirii" un motiv care îți place mai mult, care te încurajează. Iar dacă nu-l găsești din prima încercare, închide depozitul și întoarce-te mai târziu, când sigur te va aștepta un alt motiv, la fel de nerăbdător de a-l îmbrățișa. Nimeni nu îți cere să te rogi, să speri, să visezi, ci doar să accepți realitatea, care are o grămadă de motive pentru a te face să zâmbești.
   Iar ești trist? Vino cu mine în depozit. Îți aleg eu un motiv datorită căruia ai putea fi fericit, dacă tu nu te poți decide. Waw! În această încăpere sunt mai multe lucruri decât mi-aș fi putut imagina, care ar trebui să-ți aducă zâmbetul pe buze. Chiar nu poți alege niciunul? Acum ai ocazia, gândește-te că alții nu au avut-o și nu o vor avea niciodată. Uite, tocmai am găsit cel mai aprins motiv pentru care trebuie să zâmbești: FAMILIA! A... încep să-mi dau seama de ce ai ezitat această alegere. Vei spune că familia nu este tot timpul într-u totul de acord cu tine, că-ți face mereu reproșuri, că te descurajează. Ei bine, dragă prietene, greșești. Te înșeli amarnic dacă tu crezi că așa stau lucrurile. Nu înseamnă că dacă nu îți dau dreptate de fiecare dată nu-ți sunt alături în fiecare secundă care se scurge din viața ta.
   Nici mie nu mi se pare corect că am pierdut din vedere un firicel de nisip care tocmai s-a scurs în clepsidră, în defavoarea noastră. Asta nu înseamnă că nu s-a scurs și cu toate acestea, tot zâmbesc. Și știi de ce? Pentru că am găsit soluția revederii firicelului: întorc clepsidra și mă uit atent la ea. Și tu poți să îndrepți lucrurile și să le privești altfel.
   Haide, nu mai fi supărat. Gândește-te că această clipă, a acestei minunate ore, din această zi însorită și din acest an plin de bucurie nu mai revine, oricum ai întoarce tu ceasul și calendarul. Of, dacă aș putea să-ți cumpăr un zâmbet, cât de discret ar fi el, aș face-o!


„Un zâmbet este o curbă care face totul drept.” (Phyllis Diller) 

marți

Constatare

Mărgeluțe rar purtate
De doamne din societate
Cad mărunte, împrăștiate,
Pe cămășile brodate.

Mănuși din dantelă albă
Protejeaz-o mână slabă
A cărei lung inelar
Iese-n evidență clar.

Rochia roșie de mătase
Acum nimeni n-o mai coase,
Deși-a fost costisitoare,
Fiind cândva de valoare.

Geanta cea încăpătoare,
Detestată-atât de tare,
E lăsată la-ntâmplare
Undeva-n camera mare.

Și pictorii cei mai vestiți
Stau pe pereți mucegăiți,
Iar pe podele se găsesc
Imagini care întregesc
Casa pe care-o răscolesc.

Constat că a dispărut
Respectul ce s-a pierdut.
Totul ține de trecut,
Lucru ce e de temut.

Societatea o distruge
Omul din prezent ce fuge
De trecutul eșuat,
Care l-a făcut ratat.

„Soarele topeşte ceara, dar întăreşte piatra. Inima fiecărui om are caracteristicile uneia dintre aceste substanţe. Dumnezeu te topeşte sau te împietreşte?” (Thomas Carlyle)

miercuri

Inocență pierdută

Cerculețe fin pictate,
Aripi bine conturate,
Bătăi lungi și regulate
Le zărești chiar de departe.

Zboară lin purtat de vânt,
Are puțintel avânt
Și revine pe pământ
Doar atunci când este frânt.

Burtica cusută-n fir
Roșu ca de trandafir
Dă impresia că e mare,
Dar când colo, nu o are.

Ochișorii-s negrii, mari,
Boabe de cafea mai tari
Ce se uită lung la tine
Și-ți vestec numai de bine.

Imprimeuri complicate
Mai ceva decât o carte,
Sunt iubite de copii,
Deși n-au desene vii.

Antenuțe blestemate,
Mai tot timpul ridicate,
Le fac dansul tuturor
De nu-i vai de jocul lor.

Fiecare dimineață
Îl surprinde pe fereastră,
La amiaz ochește floarea,
Încheindu-și căutarea.

O steluță îl pândește
Pe micuț când îi șoptește
Alteia c-o îndrăgește,
Iar cealaltă-l părăsește.

Și rămâne numai el,
Se consumă singurel,
Noi am vrea să-l mai vedem,
Însă-i timpul să îl plângem.

Evadarea reușită
Dintr-o lume nedorită,
I-a adus un zbor ușor
Prețiosului călător.

„Ideile muzicale îmi invadează mintea și mă răscolesc ca și bătaia din aripi a fluturilor și tot ceea ce am de făcut este să întind mâna și să încerc să îi prind.” (Charles Gounod)

sâmbătă

Mască falsă

   Visa la viitorul familiei sale, dar mai ales la cariera care devenise mai mult decât o obsesie. Menționez că este vorba despre o femeie de 29 de ani. Era cea mai bogată din lume, cea mai cunoscută femeie de afaceri și totodată cea mai frumoasă. Înaltă, subțirică, cu forme bine scoase în evidență, brunetă, cu părul lung, cu ochii căprui, cu o ținută peste așteptările publicului. Purta un corset roșu, care îi venea perfect, o fustiță neagră, pantofi roșii de lac, cu un toc foarte înalt și niște ochelari eleganți de soare, care îi definitivau atitudinea dominantă. Orice bărbat visa să o aibă lângă el, dar trebuiau să se mulțumească doar cu privitul și admiratul. Un reporter se apropie grăbit înspre ea:
-Cum se simte cea mai frumoasă femeie din lume? Ești fericită?
-Da, sunt foarte fericită, dar nu sunt împlinită în totalitate.
-Nu înțeleg ce motive ai putea să ai ca să nu fii împlinită?
-Voi nu vă gândiți decât la banii și la frumusețea mea, dar nu e tot ceea ce contează. Niciodată nu v-ați gândit că o femeie are nevoie de intimitate? De o familie? M-am săturat de întrebările fără sens pe care le aud în fiecare zi.
Așa se terminase cariera ei în modelling. Oare ce îi lipsea? De ce a reacționat așa la întrebările reporterului?
    Cum o femeie "perfectă" are pretenții de la un bărbat, soțul ei nu era mai prejos decât ea. Și el era abordat de fane și sunat în miezul nopții. Era un bărbat vesel, optimist, care își iubea nespus de mult soția, răsfățând-o cum știa el mai bine. Își doreau de ceva vreme un copilaș care să le aducă și mai des zâmbetul pe buze. Nu ar fi fost tocmai cei mai tineri părinți, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Din cauza serviciului solicitant au trebuit să renunțe la capriciile din tinerețe, inclusiv la dorința de a avea un copil.
    Pe lângă multe alte afaceri pe care le avea protagonista noastră, avea și propria ei sală de judecată. Seara precedentă a fost una specială, fericirea plutind în ritmul pașilor de dans, de la balul mascat. Ea a atras toate privirile, fiind aleasa serii. Lăsând la o parte seara trecută, trecem la subiectul care ne interesează în momentul de față. Astăzi este o zi importantă pentru doamna noastră judecător, trebuind să dea sentința pentru un caz de crimă. Se trezește relativ odihnită, merge la salon, apoi la o cafea în incinta sălii de judecată, după care se ocupă de acuzat. Îl condamnă cu o seriozitate și cu o cruditate ieșită din comun, la 40 de ani de închisoare. Se întoarce acasă obosită după o zi lungă, dar fericită pentru că a reușit în sfârșit să facă dreptate. El, ca niciodată, o aștepta cu petale roșii de trandafiri, întinse în fiecare dintre încăperile castelului. Prin comportamentul lui se citea iubirea dulce, pe care nimeni altcineva nu i-ar fi putut oferi-o la fel ca el. De mult nu au mai fost amândoi acasă, în aceeași cameră, în același pat. Acum era momentul ca îngerașul să prindă viață și să își accepte noua familie. Trec câteva zile, trec câteva săptămâni, timp în care îndrăgostiții noștri au fost plecați în vacanță pe o insulă exotică, unde află că ea este însărcinată. Până atunci cariera era pe primul loc, dar de acum încolo, viața avea să li se schimbe radical, locul unu fiind ocupat de răsfățata/răsfățatul casei. Au început să-i pregătească camera, să-i cumpere hăinuțe și jucării, implicându-se din ce în ce mai mult în aceste aspecte, mai ales că ea urma să fie casnică pentru totdeauna.

(După8 luni)
 
   Este marți. Soarele arzător se prevestește prin mănunchiul de raze. Din lanurile întinse de grâu zâmbesc macii roșii. Grădinile se întind leneșe la soare, iar dulcele zumzet al albinelor se aude tot mai tare, hărnicuțele, căutând miere. Viitoarea mămică (peste o lună urma să nască) picta acest peisaj unic, de poveste. Soțul ei trebuia să sosească dintr-o clipă în alta, dar ce să vezi? Vă povesteam mai sus despre nemernicul criminal care a fost condamnat... A evadat. Și ce credeți că a făcut? Ce fac toți criminalii. Dorea să se răzbune înainte de a fi prins din nou de către poliție. Și a reușit! A împușcat un suflet ce avea să aducă pe lume, altul. Într-o clipă a fost spulberată toată fericirea de pe parcursul vieții ei. Credea că are totul, dar nu avea, și când s-a hotărât să aibă, a fost prea târziu. 

„[...]Avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu. Nu e timp doar pentru puțină tandrețe. Când să facem și asta, murim.” (Octavian Paler) 

marți

O dorești

Nu te apropia, pentru că n-o să vrea,
Te va refuza, nu e iubita ta
Ca să o ai, așa, în noaptea aceasta.
Mai bine stai în banca ta,
Nu mai privi-n stânga și-n dreapta!

E înaltă, stilată, rafinată,
Lady scumpă, apreciată.
Nu se uită ea la tine,
Are bani, îi merge bine.

Încă-ți dorești să fie-a ta,
Ți-e dor de ea, o vrei lângă tine,
Parfumul ei mirosea mult prea bine.
Buzele-i erau catifelate, conturate,
Pătate de-un sânge dulce azi noapte.

E prea târziu să te gândești
Că e frumoasă ca-n povești.
Visul cenușiu e mut, nu va renaște
Ca-n trecut, când îl credeai un început.

„Dorința prea aprinsă după un lucru, aducând după sine și teama tot așa de puternică precum că lucrul n-ar putea dăinui, ne știrbește plăcerea și ne-o face nesigură, ca o flacără suflată de vânt.” (Plutarh)


joi

Darul durerii


   Acum o oră erau străini. Nu se priveau, nu își vorbeau, erau timizi, gânditori, iar acum împărțeau același fotoliu mic și incomod. El o cucerise prin dans (atunci deveniseră una și aceeași persoană), printr-o invitație discretă, ce avea să aprindă sentimente puternice. Privirile dulci, pline de sensuri mărunte, îi făceau să se simtă bine. Atingerile tandre și vorbele de neuitat și le împărtășeau unul, altuia. Erau cuprinși de darul frumos croit, cu meticulozitate, al iubirii. El o mângâia pe obrajii fini, roșii, care încă erau reci. Genele ei lungi se arcuiau fin în lumina slabă a lumânarii. Buzele lui mari, frumos conturate, sărutau buzele ei mici, rozulii. Peste puțin timp vor ajunge la finalul cărții, moment în care lumânarea nu va mai picura, iar ei vor fi din nou pierduți, străini, fiecare continuându-și viața anterioară. Amândurora le era frică de ceea ce avea să urmeze. Nu își puteau închipui cum o noapte specială ca aceea, avea să se termine tragic. Profitau de fiecare secundă, picăturile lumânării fiind numărate. Oare aveau să se cunoască cu adevărat? Puțin probabil. Cu toate acestea încercau. Fiorii erau mai puternici decât oricând, în cameră fiind o atmosferă mai puțin lumească, totul transformându-se în ceva ce noi, oamenii, nu vom înțelege niciodată. Lumânarea se consumase, conturul lor dispăruse, iar cartea ajunsese la final. Trecuseră în altă dimensiune, urmând cel mai greu și totodată cel mai palpitant moment: acela de regăsire, ei fiind străini în noapte. Darul iubirii se transformase în darul durerii.

„Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale.” (Osho)