Vizitatori

miercuri

Amprentă eternă

   Într-o zi de marţi a pornit hotărâtă pe un drum necunoscut. Incertitudinea, curiozitatea şi zecile de întrebări fără răspunsuri o încurajau să înainteze în lumea memorabilă a culturii, a istoriei, respectiv a religiei. 
   Recunoştea faptul că în acele momente era agitată, neştiind ce se întâmpla cu ea. Însă, privind pe geam de-a lungul drumului, şi-a dat seama că este doar un spectator copleşit de minunăţiile naturii. Da! Spunea că toţi suntem nişte spectatori pasivi, cărora nu le pasă de actorul în sine (creator), ci doar de punerea în scenă (rezultat). În acest fel a început povestea, cu puţină morală care îi punea pe gânduri pe ascultători, cititori. De această dată dorea să vorbească cu dăruire despre inconfundabilul ţinut al Moldovei. Părăsind falnicul Ardeal, se grăbea înspre însemnata regiune, Moldova. A închis ochii timp de câteva minute, cu dorinţa de a-şi imagina ceea ce urma să viziteze, închipuindu-şi vestimentaţia oamenilor, picturile migăloase ale mănăstirilor, dar şi peisajul traseului, care forma un adevărat tablou inedit. 
   După câteva ore de călătorie printre munţi şi podişuri a ajuns în Moldova. În urma vizitării primei mănăstiri, Văratec, a fost cu adevărat cucerită. Agitaţia începea să dispară. De asemenea, la mănăstirea Agapia a meditat asupra noastră, a oamenilor. Privind cu atenţie fiecare mişcare a maicilor, fiecare lucru care era bine pus la punct şi fiecare vorbă măreaţă, a ajuns la concluzia că era mult mai nefericită decât ar fi crezut. Mai mult decât atât, se gândea că fericirea şi liniştea ei nu stăteau în bani, nici în prieteni, darămite în bunurile materiale. Ştia că lipseşte o piesă din sufletul ei, pentru a fi complet, însă nu o găsise niciodată, până în acel moment. Târziu, destul de târziu a aflat că adevărata împlinire stătea în unicul prieten. Iar dacă vom accepta fără ezitare prietenia Lui, vom fi cu siguranţă împliniţi. Totodată grijile noastre vor fi reduse, iar frica va fi înlocuită de siguranţă, respectiv iubire. De fapt, doar fiind spectatori implicaţi ne putem da seama de greşelile noastre şi le putem accepta, iar în final îndrepta. Pare imposibil să fim fericiţi dacă ne desprindem de lumea cotidiană. Oare de ce ne este frică de o schimbare radicală, care ne-ar putea aduce doar beneficii? Ei bine, aici stă adevărata putere a firii omului, în credinţă!
   De altfel, continuându-şi traseul cu dorinţa tot mai arzătoare de cunoaştere, a ajuns şi la Bojdeuca lui Ion Creangă. Bineînţeles că a fost încântată de vizitarea unei căsuţe modeste, cu acoperiş de lemn, cu geamuri micuţe, numai cât să pătrundă lumina în cele două camere simple, în care a locuit marele scriitor, Ion Creangă. Pe de-o parte, era învăţătorul cel mai îndrăgit de către copiii din sat, datorită povestirilor sale captivante, iar pe de altă parte, copiii îi vizitau des casa pentru a-i asculta cu atenţie întâmplările amuzante şi totodată pline de învăţătură. Însă, într-o zi copiii au mers veseli, ca de obicei, să îl viziteze pe iubitul lor învăţător, iar în locul lămpii la care scria el, au găsit o lumânare care lumina cu tristeţe căpătâiul marelui povestitor... Aceasta era o mică parte din informaţia pe care a aflat-o personajul nostru, de la bojdeucă. Părăsind lumea lui Creangă, s-a îndreptat înspre Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi înspre mănăstirile Humor, respectiv Voroneţ. Stând pe o bancă în curtea mănăstirilor, era atrasă doar de muzicalitatea ciripitului păsărelelor, de vibraţia liniştii şi de căldura razelor de soare. Astfel, picturile mănăstirilor o impresionau prin intensitatea culorii lor, dar şi prin mesajul pe care îl transmiteau scenele expuse. De asemenea, picturile interioare s-au făcut remarcate datorită detaliilor înfăţişate prin reprezentarea sfinţilor şi a veşmintelor lor. Mai mult, însăşi vechimea mănăstirilor şi istoria fiecăreia erau captivante, unice. Totodată, blândeţea din vocea măicuţelor se simţea puternic, pe parcursul descrierii mănăstirilor, iar darul de a povesti cu atât de multă implicare, cu trăire sufletească, îi făceau pe ascultători să retrăiască timpurile vechi. Fără îndoială, acele locuri erau înconjurate de o linişte supremă care forma amprenta eternă a împrejurimilor. 
   Aşadar, nimic nu poate fi mai frumos decât vizitarea unor locuri pline de har, îngrijite de mâna lui Dumnezeu, care să redea echilibrul sufletului.

„Eu doresc linişte, multă linişte, căci aşa pot să trăiesc în armonie cu tot ce reprezintă universul meu.” (Ecaterina Chifu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu